Lucrarea originală, se exprimă, de regulă, prin publicare, mai ales sub forma articolelor, notelor, și apoi în studii, eseuri științifice, monografii, manuale, tratate și enciclopedii etc..

Sub acest aspect, precizăm că:
Articolul cuprinde o problemă mai amplă a unei cercetări, permite tragerea unor concluzii definite, rezolvă o problemă. La articol deosebim totdeauna o introducere, o tratare și o închiere (concluzii, propuneri de lege ferenda). În articol, problema este tratată atât sub aspect teoretic (doctrina națională, internațională, legislație) cât și experimental sau aplicativ (practica penală, spețe). Un articol conține materialul mai multor note sau publicații preliminare, publicații provizorii.

Notele sunt în general lucrări scurte, care prezintă o singură contribuție originală a autorului într-un domeniu restrâns, strict delimitat. Scopul lor este de a aduce la cunoștința specialiștilor un rezultat nou, de actualitate, în timpul cel mai scurt. Din această categorie de lucrări (note) fac parte: Referatul sau raportul intern și nota de laborator, scrisoarea către redacție.

Studiu cuprinde tot o problemă amplă, cercetată din mai multe puncte de vedere și cu metode diferite, iar concluziile privesc o categorie mai largă de fenomene, articolul ia numele de studiu. Un studiu conține materialul mai multor articole. Un astfel de studiu este și teza de doctorat, care se prezintă mai întâi într-un cerc restrâns, în fața unui consiliu științific, pentru obținerea titlului de doctor în științe juridice, de exemplu.

Eseul științific autorul menționează în revistă un domeniu mai larg, mai important al cunoașterii, asupra căruia, exprimă un punct de vedere nou, original. Eseurile sunt lucrări care îmbrățisează subiecte ca: tendințe de dezvoltare ale unei ramuri științifice, sensul conceptelor de bază, relațiile între diferitele discipline etc. Prin urmare, autorul menționează cu modestie, (încearcă) unele păreri personale asupra unor subiecte vaste.

Monografia este o lucrarea care cuprinde întregul volum de cunoștințe existent la un moment dat asupra unei anumite probleme sau unui anumit capitol al unei științe. Monografia privește subiectul sub toate aspectele sale.

Manualul nu este în general exhaustiv, deși cuprinde o arie la fel de largă ca și tratatul. Nivelul său științific este adaptat gradului de învățământ căruia îi este destinat.

Tratatul este o lucrare științifică, în cadrul lucrărilor de ansamblu, de proporții ample, în care se prezintă la cel mai înalt nivel cunoștințe ale unei întregi ramuri sau discipline științifice. Tratatul este o lucrare de bază, care deseori încoronează o întreagă carieră științifică.

Enciclopedia este o lucrare de ansamblu cu aria de cuprindere cea mai vastă. De regulă, o enciclopedie tinde, de regulă să prezinte întregul ansamblu al cunoștințelor umane, în toate domeniile.

Pe lângă acestea, mai menționăm și:
Adnotarea este o scurtă caracterizare a conținutului unui document, care reprezintă o completare, respectiv o adâncire a informațiilor cuprinse în titlu. Ea informează numai asupra existenței unui document cu un anumit conținut și caracter.

Referatul este prescurtarea unui document cu omiterea unui număr mai mare sau mai mic de amănunte, păstrând sensul și unitatea originalului. Există mai multe tipuri de referate. Tipul de referat se alege în funcție de natura lucrării originale și de sistemul de informare în care este folosit.

Referatul de cercetare științifică trebuie să aibă o ordine de expunere pe cât posibilă uniformă, care să redea, scopul, obiectivele și rațiunea care au determinat elaborarea lucrării, metoda, respectiv tehnicile experimentale sau mijloacele la care s-a recurs, cu fundamentarea alegerii lor. În cazul când acestea sunt originale se vor evidenția unele detalii caracteristice: rezultatele obținute, concluzii în care se dă interpretarea, se fac recomandări etc.

Referindu-ne la redactarea referatului de cercetare individual asumat de fiecare prin contractul de bursă de sprijin, de regulă, cuprinde trei părţi:
a) expunerea problemei sau temei date spre rezolvare, a importanţei şi utilităţii ei, a cerinţelor care trebuie să le satisfacă soluţia căutată;
b) analiza critică a rezultatelor, (tratare) în care accentul cade în principal pe modul în care acestea satisfac cerinţele date, şi numai în secundar asupra mijloacelor cu care au fost obţinute;
c) propuneri argumentate privind desfăşurarea activităţii în viitor, în care accentul cade pe mijloacele care mai sunt necesare şi pe deciziile pe care urmează să le ia coordonatorul.

Din cele menţionate, considerăm că, la redactarea referatului de cercetare autorul ar trebui să ţină seama, în acelaş timp şi într-o strânsă corelare, de două puncte de vedere interdependente: al conţinutului care urmează a fi publicat şi al scopului urmărit, care reflectă utilitatea conţinutului raportului.

Totodată, în literatura de specialitate, se arată că, referatul cuprinde atât concluziile cercetării, metodologia folosită cât şi modul de valorificare a rezultatelor cercetării temei abordate. Acest raport cuprinzator va fi înaintat atât organelor de conducere a cercetării știintifice cât si organelor administrative competente.

În general, un raport analizează modul cum au fost îndeplinite anumite sarcini, pe o perioadă determinată, şi fundamentează propuneri pentru continuarea lucrărilor pe perioada următoare.

Referatul ştiinţific se poate referi la o lucrare încheiată sau la un stadiu al unei lucrări.

Totodată, sugerăm ca referatul să fie însoţit de o sinteză sau un rezumat, separat de corpul lucrării şi situat la începutul ei, care să cuprindă punctele esenţiale şi mai ales propunerile de la punctul c. acest rezulat ar permite o cunoaştere rapidă a conţinutului referatului.

În doctrină se menționează că, înlănțuirea frazelor care alcătuiesc fondul lucrării poate fi ajutată de conectori sau articulatori pentru a exprima.
Astfel:
-adăugarea: apoi…; în plus…; totodată…, în același timp…; de asemenea…; pe lângă acestea…; nu numai…, dar și…;
-enumerarea: în primul rând…; la o primă abordare…; mai întâi…; pe urmă…; în sfârșit…; în al doilea rând…; pe de o parte…; pe de altă parte…;
-analogia sau diferența: În același mod…; în raport cu…; în opoziție cu…; contrar față de…;
-precizarea: cu referire la…; în cea ce privește…; cât despre….; în materie de…; în sensul că…; în cazul în care…;
-cauza: căci…; într-adevăr; de fapt…; având în vedere că…; dat fiind că…;
-consecința: așadar…; ca urmare…; astfel…; de aceea…; deci…; în consecință…; prin deducție…;
-concesia: deși…; cu toate că…; cu toate acestea…; în ciuda…; chiar dacă…; desigur…; fără îndoială…; evident…; este adevărat că…;
-opoziția: dar…; or…; dimpotrivă…; în schimb…; spre deosebire de…; în contradicție cu…; cu toate că…; în ciuda…; în pofida…; deși…;
-restricția: dar…; totuși…; în realitate…; cu toate acestea…;
-scopul: în acest scop…; cu intenția de a…,
-confirmarea: astfel…; la fel…, de altfel…; în acest sens…;

Schema:

Titlul:
-titulatura unei lucrări cuprinde titlul.

Un titlu trebuie să fie: caracteristic; esențial, concis, clasificabil, original, clar;

Introducere:

– conține enunțarea problemei, circumscrierea problemei, situarea problemei, prezentarea stadiului înainte de cercetare, a metodei principale de rezolvare, a stadiului după cercetare, a importanței și actualității problemei și, în sfârșit defalcarea sau jalonarea problemei;

Tratare:

– premise teoretice, metode experimentale, materiale utilizate, rezultate, interpretare și discuții;

Încheierea:

– constă dintr-o enumerare a concluziilor și /sau a propunerilor de lege ferend, fie în ordinea în care au apărut în tratare, fie în altă ordine care îi pare autorului mai potrivită.

În încheiere autorul va avea grijă să dea răspuns la întrebările ridicate în introducere

Precizăm că, lucrările bune nu sunt scrise o singură dată, ci rescrise. După o scură perioadă de despărțire, în care s-a produs un efecte de înstrăinare, autorul revine la lucrarea sa pentru a o slefui. Se amintește, în doctrină despre, Caragiale. Caragiale scria cu foarte mare greutate, dar lucru său era gândit, elaborat și trecut prin firul gândirii sale creatoare. Zile și nopți întregi se chinuia la o bucată literară. Deci sunt necesare mai multe revizii succesive: revizia logică, revizia mijloacelor de exprimare, revizia finală.

Einstein a notat, undeva, că principala calitate a omului de ştiinţă este aceea de a se putea „mira”, calitate „copilărească”. Motive particulare (psihologice sau chiar „psihiatrice”) explică, uneori, orientarea spre studiul unei anumite probleme: sexologia poate atrage pe inhibaţi sau obsedaţi, iar istoria mariajului – pe nefericiţii în dragoste.

Modestia este o calitate care-i „stă bine” omului de ştiinţă, mai ales pentru că este o atitudine consecventă cu conştiinţa imensităţii acelei terra incognita care mai trebuie explorată. Newton se compara pe sine cu cel care, jucându-se pe malul unui ocean, ar fi găsit câteva scoici sau pietricele; Pascal observa că pe măsură ce creşte sfera cunoştinţelor noastre, creşte şi suprafaţa de contact cu necunoscutul. Omul de ştiinţă este dator să aibă conştiinţa propriei sale valori şi să lupte pentru recunoaşterea contribuţiilor sale.

OBSERVAȚIILE PREZENTATE SCOT ÎN EVIDENŢĂ, SPERĂM, O idee aparent utopică, asa cum spuneau și regretații profesori: Vasile Stănescu, membru de onoare al Academiei Române și George Antoniu, directorul științific al Institutului de Cercetări Juridice ”Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, dar cu un impact deosebit asupra generaţiilor tinere de cercetători o constituie reconsiderarea, în termenii realităţii contemporane, a ceea ce, odinioară, reprezenta „şcoala” pe care profesorul o crea înjurul lui pentru tinerii studenți, masteranzi, doctoranzi, cercetători, şcoală privită ca relaţie între maestru şi discipol şi caracterizată a fi o instituţie de formare etică, morală, profesională, ca şi cadru natural de convieţuire în societate, incluzând bunele maniere, buna-cuviinţă, politeţea, respectul, savoir-vivre.
O asemenea relaţie este de natură să asigure continuitatea, confruntarea între generaţii şi conştiinţe, între sacrificii şi nevoia de adevăr, solidaritatea dintre generaţii, prevenirea fracturilor care întârzie istoria în formarea viitorului om de ştiinţă. O astfel de şcoală dezvoltă ataşamentul, respectul până la veneraţie, legături trainice, definitorii, potenţând astfel vocaţia şi energia iradiantă, virtuţile sufleteşti.
Este nevoie de o nouă paradigmă care să ia în considerare statutul profesorului, al maestrului – al cercetatorului– şi, deopotrivă, al discipolului, pe fondul ambientului lumii de astăzi.

Prof. univ. dr. abilitat Ion Ifrim